Niște grupuri de interese acuză primarul Bucureștiului, candidat în această campanie electorală, că nu a sprijinit cum ar trebui construcția de spitale. Un spital privat, însă și nu unul public.
Același grup de interese tace mâlc despre cum partidele ce-l compun și-i susțin candidatul, au ratat milioane de euro din PNRR pentru că erau alocați construirii de spitale care… nu s-au mai construit!
Păi dacă Bucureștiul n-are spitale, celelalte orașe că să mai zică? Știți vre-un oraș care să aibă mai multe spitale decât capitala? Și dacă nu, cât de actuală este, de fapt, această temă?
Eu aș mai întreba ceva: oare există vre-o legătură între atitudinea vădit contra primarului capitalei a televiziunilor care difuzează reclame pentru Spitalul Sanador sau e doar o pură coincidență?
La mijloc de visul european și realitățile birocratice se plasează România anului 2025, chiar dacă știm de multă vreme ca birocrația îngroapă România. Dar de ce ar fi România deranjată de acest fapt? Pentru ca ne punem piedici singuri, mai ales în contextul în care ne paște o nouă criză dată fiind situația de pe întreg mapamondul. Doar ca uităm atât de repede istoria recentă și în loc sa simplificăm lucrurile, avem tendința sa ne adâncim și mai tare în labirintul numit birocrație.
Așadar, am ajuns în anul 2025, an în care avem mai tare ca niciodată nevoie de o gură de aer proaspăt. Dar ironia este că această gura de aer proaspăt ne era la îndemână dacă, la fel ca alte țări, am fi știut să profităm de banii europeni și în special de PNRR. S-au pompat bani serioși prin acest program, de ordinul miliardelor de euro, dar la fel ca și în alte dăți, iar ne aflăm la coada clasamentului, în ciuda unui potențial imens și a unui flux serios de bani destinați modernizării, cu o rată de absorbție de doar 5% după 4 ani de PNRR. Și așa ajungem să ne fie teamă să intram în spitalele de stat sau să ne facem griji că elevii învață în școli care nu au mai fost modernizate de ani buni sau să ne îngrozim de condițiile în care își duc bunicii noștri traiul în căminele de bătrâni ale statului.
Și, totuși, cine este vinovat? Toți arată cu degetul, dar nimeni nu își asuma vina, nici ministerele, nici cei de la conducere, nici autoritățile de management, nici agențiile de dezvoltare regională. Majoritatea factorilor reponsabili de eficientizarea absorbției și cheltuirii de bani ridică din umeri și dau vina pe directivele Uniunii Europene, dar uită că, la nivel local, există mari probleme de transparență, lipsă de oameni cu expertiză și experiență în instituțiile responsabile și, cel mai grav, lipsa interesului pentru a face lucrurile mai bine. Ba, mai mult, se pun piedici pentru că nu doar că poate fi destul de greu de scris și implementat un proiect european, dar termenele lungi de aprobare taie cheful oricui, schimbările frecvente de ghiduri și reguli în timpul „jocului” dau mari bătăi de cap, iar dacă luăm în calcul sistemul de achiziții publice cu procedurile sale greoaie sau întârzierea rambursării banilor, atunci devine clar de ce mulți renunță la idee pentru că sistemul pare să funcționeze mai degraba împotriva decât în sprijinul inițiativei.
Și exemple concrete care să susțină toate cele de mai sus există. Ați auzit vreodată de PNRAS? Da, este un program destinat ciclului gimnazial pentru a preveni și combate abandonul școlar. Și știm că ne confruntăm cu aceeastă problemă, mai ales în rândul școlilor de la sate. Doar că acest PNRAS are mari hibe. Chiar dacă școlile au fost anunțate că sunt eligibile pentru finanțare, surpriza a venit când contractele de finanțare au fost semnate dupa perioade lungi, de câteva luni bune. Luni în care elevii de clasa a VIII-a, care erau prevăzuți în activitățile menite să îi ajute, terminaseră deja ciclul gimnazial. Și poate că aceasta nu ar fi fost cea mai mare problemă pentru că unele școli au dorit să înceapă activitățile, iar atunci au devenit mingea de ping-pong între inspectoratele școlare și minister, drept urmare, au fost împiedicați să facă orice activitate sub amenințarea: „nu vom deconta nimic din ce faceți înainte”. Unde mai punem că și după semnarea contractelor, banii au întârziat atât de mult încât nimic din ceea ce se stabilise inițial în cererea de finanțare nu mai avea un reper în realitate. Calendarele de activități s-au modificat, prețurile au crescut și înca o generație de copii de clasa a VIII-a nu a reușit să beneficieze de modernizarea adusă de banii europeni.
Nici în domeniul sănătății situația nu e mai încântătoare. Știți că a existat o linie de finanțare care avea ca scop modernizarea cabinetelor medicilor de familie? Până aici, foarte bine. Ministerul Sănătății și-a luat angajamentul că va cumpăra și că va livra echipamentele către cabinete, doar că ministerului i-a luat aproape doi ani de zile să facă treaba aceasta. De la finele anului 2023, când s-a anunțat ultima listă de dosare aprobate, până în martie 2025 nimeni nu a mai știut nimic. Au fost situații în care medicii de familie s-au pensionat, au fost situații în care medicii de familie si-au schimbat locația și nimeni nu a reușit să stabilească o convorbire cu vreun responsabil care să lamurească situațiile sau să vină cu îndrumări. Și chiar dacă s-a început livrarea echipamentelor, supriză, nici acum nu vin toate. Ar fi putut statul român să facă o treabă de la cap la coadă așa cum trebuie? Nu! Pentru că, așa cum spuneam, ne punem piedici singuri.
Și exemple pot fi cu grămada. Trebuie doar să ne uităm atent în curtea noastră pentru că sunt vizibile la aproape tot pasul. Cât depre ce poate face statul român? Să ia măsuri serioase, se identifice problemele și să vină cu soluții viabile și trainice. Idei sunt, trebuie doar bunăvoință și dorința de schimbare în mai bine.
Privind realist, nu lipsa fondurilor europene este problema României, ci modul în care ne raportăm la ele. Ne confruntăm cu o capacitate administrativă redusă, cu personal nepregătit și instituții rigide, dar soluția e la îndemână: profesionalizarea aparatului public. Beneficiarii sunt adesea neinformați sau intimidați de birocrație – un lucru ce s-ar putea remedia prin campanii clare, centre de sprijin locale și ghiduri simplificate. Procedurile de achiziții publice continuă să blocheze proiecte importante, însă digitalizarea și transparența ar putea schimba radical jocul. Întârzierile în rambursarea fondurilor descurajează inițiativa, în special în comunitățile mici, acolo unde termene clare și sisteme automatizate ar putea face diferența. Lipsa cofinanțării poate fi compensată prin fonduri naționale complementare ori crearea unor fonduri de sprijin sau parteneriate public-private, iar planificarea incoerentă poate fi înlocuită de strategii reale, ancorate în nevoile comunităților. Corupția și influențele politice pot fi combătute prin audituri independente, transparență totală și protecția avertizorilor de integritate. În final, trebuie să ieșim din zona de confort și să ne asumăm inovația. Nu banii ne lipsesc, ci curajul de a construi un sistem care chiar funcționează.
